skip to content »

jenforum.ru

Web cam sex ukraina privat

În fond, care ar fi esența mișcărilor și ideologiilor de stânga? Iar românul doritor de schimbare va vota, probabil, mereu… Cred că acesta este perpetuumul mobile în politică: să fii la guvernare, să asiguri alternanța la guvernare, pentru ca tot tu să fii, mereu, la guvernare! În anii 90, cu ocazia înființării partidelor, frați sau veri, cumnați sau doar prieteni se înscriau în partide definite ca antitetice, dar oricare ar fi fost partidul venit la putere cu toții (inclusiv din partidele de ”opoziție”) erau la putere.Sindromul partidului unic conducător care alternează cu el însuși la guvernare rezistă, rezistă…

Deja se devoalează o inerentă, dar permanentă, legătură între ideea de avangardă (schimbare bruscă a regulilor) și ideologia de stânga (schimbarea care se dorește a se instituționaliza, a se eterniza în forma care îi convine cel mai mult pentru a se impune în fața (1920) reamintesc afirmația lui Dan C.Lipsa spiritului civic este vizibilă, fapt ce face verosimilă caracterizarea românilor ca fiind blazați, inerți și fără prea mare chef de schimbare.Doina Popescu face o scurtă incursiune în câteva microclimate din contextul bucureștean în care se petrece acțiunea romanului ””. – posibil, ca autoarea însăși) la o școală (specială de hipoacuzici?Stoicismul cu care suportă călătorii această nesimțire a transportatorului este, în ultimă instanță, perfect consonantă cu descrierile psihologice și sociologice ale diverșilor ”specialiști” despre ”poporul român”: răbdător, supus, laș, înghițitor de necazuri fără să se revolte sau care își rezolvă problemele prin… Intră în vagon un oltean, se înțeapă, scoate pioneza, o aruncă și începe un discurs lung, injurios și amenințător, după care se liniștește brusc; în faza următoare intră un ardelean: se înțeapă, scoate pioneza apoi o pune la loc și zice: No, dacă-i musai!; în fine, în ultimul tablou intră și se așează un moldovean, se înțeapă, scoate pioneza, o pune alături și zice dojenitor: mă, ci oamini…Contextualitatea negativă/ neplăcută este, deopotrivă, rodul locuitorilor și administratorilor unei urbe, dar și a moștenirii noastre culturale (greu de modificat pe termen scurt și mediu), în cazul nostru una puternic fanarioto-balcanică.

Pe scurt, corelația dintre contextualitate și influența ei asupra locuitorilor/ personajelor poate fi sintetizată în expresia ”” (p.

Cât despre apropierea cât mai strânsă a Aurorei/ povestitoarei/ autoarei de făpturile/ chipurile/ imaginile dragi, aceasta este chiar modul real al autoarei de a o face: aflată în vizită la Paris, Doina Popescu scrie pe pagina sa de FB, la 22 septembrie 2015: ” fiind Aurora, portretul avangardistului Tristan Tzara este imediat asociat cu amintirea avangardistului Andre Breton, plasând, astfel, cititorul în plină atmosferă nonconformistă, avangardistă, suprarealistă. Până să apară Ana, o primă reflecție artistico-ideologică a Aurorei, de fapt o reamintire a unui text citit de ea în metrou: din Estul Europei plecau înspre Occident oameni cu vederi de stânga, care făceau breșe mari în arta occidentală, propunând viziuni și criterii estetice noi (Tristan Tzara, în cazul de față, dar și Brâncuși, Cioran – vezi: etc.) în timp ce celor rămași în țară li se interzicea orice abatere de la normă (de la canonul existent).

(Apropos de poza lui Tristan Tzara, de la), iată o fotografie – din 1930 – cu marii avangardiști ai secolului trecut. Zice/ scrie Aurora/ autoarea: ”în timp ce în Occident, stângiștii emigrați din Est aruncau în aer barierele și tabuurile artei, în țările lor de origine li se coseau fermoare la guri și li se pregăteau lanțuri pentru mâini și picioare” (p. Este o reflecție pe care am mai notat-o și eu în alte articole ale mele: românii cu înzestrări native deosebite, dar și cu inițiativă, promotori fervenți ai schimbării și doritori să iasă din tipare, se pot afirma DOAR în afara țării (re-vezi și https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/). Paradoxul este că așa-numita stângă actuală din România domină peisajul politic românesc postdecembrist, dar explicația există: oximoronic vorbind, avem o stângă puternic conservatoare. Răspuns cunoscut: ea conservă și apără clanurile, famigliile mafiote, hoțiile bine organizate, devalizarea bogățiilor țării.

” – acesta ar putea fi titlul paginilor care compun capitolul 10, desigur doar dacă titlul n-ar fi fost deja folosit de un alt autor român. Esențializat, două teme sunt stâlpii acestui capitol: contextul bucureștean al anilor 90 și oamenii/ românii care îl populează.

Contextul în care trăim, cred, ne modelează personalitatea exact în măsura în care noi nu reușim să modelăm contextul.

Avangardiștii, la rândul lor, îi susțineau pe aceia care se opuneau establishmentului (artistic, politic, social) al vremii.